Quantcast
Channel: Artilerie Archives - Romania Military
Viewing all 213 articles
Browse latest View live

Iskander devine anti-nava

$
0
0

Conform celor de la TASS, SS-26 Iskander va fi convertita din racheta balistica tactica cu raza scurta in racheta balistica anti-nava pentru apararea in fata debarcarilor amfibii. Cu alte cuvinte unitatile de artilerie detinatoare de rachete Iskander vor putea ataca nave de debarcare (si nu numai) in proximitatea tarmurilor proprii, confom cu raza rachetei si mai ales conform cu informatiile pe care le pot obtine in timp real.

Incepand din acest an unitatiile rusesti vor desfasura antrenamente in vedere respingerii navelor de desant folosind si rachete sol-sol Iskander, ceea ce ar reprezenta o misiune cu totul noua pentru racheta. Conform unei surse din ministerul rus al apararii, coordonatele tintei vor fi transmise de catre comandamentul intrunit superior, intregul lant al evenimentelor durand, conform aceleiasi surse, doar cateva minute: detectie-transmitere coordonate – lansare-lovirea tintei.

Pe zona detectiei rusii au in vedere folosirea unui sistem complex, cuprinzand avioane dedicate, nave de lupta proprii, drone si cand se poate, sateliti. Dar un ochi atent ar trebui sa aiba NATO pe flota rusa de submarine clasice de la Marea Neagra, pentru ca daca va intrebati la ce-i bun un submarin, ei bine, el este foarte util si la culegere de date despre eventuale tinte plutitoare. Submarinul “vede” tinta, anunta “acasa”, iar “acasa” lanseaza racheta, sub-ul mai corecteaza un pic traiectoria, nava face poc. Scenariu posibil daca ai submarinul si eventual racheta…

Iskander M are o raza estimata de 400-500 km si isi controleaza traiectoria pe baza unui sistem inertial, iar in faza finala poate folosi si un sistem optic pentru indentificarea tintei cu o cat mai mare precizie.

Din punctul de vedere al acuratetei pe tinta, se spune ca racheta ar lovi cu o eroare cuprinsa intre 10 si 30 de metri, avand la bord o incarcatura de lupta de 700kg, sau una nucleara masurata in kilo-tone, unde evident numai conteaza atat de mult precizia ci doar sa fie pe-acolo prin preajma.

Daca ne referim acum la capacitatea Iskander de a manevra pentru evitarea interceptarii, trebuie sa spunem ca aceasta capacitatea exista 😊 dar nu are legatura cu manevrabilitatea unei rachete aer-aer din familia Meteor sau IRIS T, in sensul ca rachetele aer-aer manevreaza pe baza informatiilor oferite de senzorii de bord (sau de aparatul lansator) intru interceptarea tintei vizate, face adica corecturi de traiectorie urmarind in mod activ tinta. Iskander, pe de alta parte, nu “stie” cand este luata in colimator de o racheta PAC 3MSE sau de radarul bateriei Patriot, capul de lupta manevreaza pur si simplu pe baza unui algoritm, fie ca este urmarit de o rachete anti-balistica fie ca nu.

Iskander mai are si capacitatea de manevra necesara pentru as corecta traiectoria pe tinta, adica fine reglaje pe traiectorie pentru a lovi ceea ce este de lovit, daca insa racheta ajunge deasupra zonei si constata ca datele despre tinta sunt cu totul gresite, asta e, loveste pamantul si cu asta basta, neavand capacitatea de a zbura spre alt oras, de exemplu, asa cum poate face orice rachete de croaziera respectabila.

In privinta eficientei unei astfel de rachete impotriva unei tinte navale aflate in miscare, aici discutam despre mai multe lucruri:

  • detectarea tintei de catre marina;
  • transmiterea datelor foarte rapid catre bateria de rachete sol-sol;
  • si intr-un final – conform unui principiu al celor de la artileria anti-tanc clasica (dotata adica cu tunuri AT) – “tragi pana iese fum”, cu alte cuvinte mai multe rachete per tinta cresc sansa unei lovituri de mare succes.

Pe de alta parte rusii nu sunt singurii care gasesc imbietoare detinerea unei rachete anti-nava balistica si americanii de la USMC cauta exact asa ceva, o racheta compatibila cu sistemul de lansare HIMARS (programul PrSM). Logica este foarte simpla, sansa ca o nava atacata cu o racheta balistica sa si poata face ceva este minora. Daca racheta “vine” pe tinta, augurii-n cerul gurii, cum se spune pe la noi, nu numai ca 700 kg de explozibil va face ditamai gaura in ghinionista nava dar viteza cu care racheta loveste tinta este suficienta de mare pentru a scufunda.

PrSM – concept

Discutam aici de un proiectil cu masa de aproximativ o tona (Iskander) care vine cu o viteza de cateva ori mai mare decat cea a sunetului. Nava respectiva este facut zob chiar si fara sa explodeze incarcatura de lupta.

Intelegem astfel tentatia unei astfel de rachete anti-nava, dar trebuie sa pricepem ca si tehnologia necesara este una foarte laborioasa, foarte multe lucruri trebuie sa mearga brici. Aici nu vorbim de o racheta AN clasica (sub sau hipersonica) care este lansata spre o anumita zona si-si descopera singura tinta, aici ori nimeresti ori nu, timp si spatiu pentru corectarea traiectoriei, intr-un mod prea sever, nu exista si de aici poate si ideea rusilor de a lansa mai multe rachete per barca luata la ochi.

In cazul Iskander toate sursele sunt de acord ca racheta isi face foarte bine treaba din punctul de vedere al razei de actiune, dar in privinta acuratetei pe tinta parerile sunt impartite si rusii au tot mesterit la sistemul lor optic de ghidaj pe partea final a traiectoriei, pentru ca in acel sistem este speranta lor ca racheta sa devina una anti-nava.

Un complex Iskander poate folosi doua tipuri de rachete, chiar trei dupa unele surse: Iskander clasica si  balistica, mai apoi doua rachete de croaziera care pot lovi si tinte navale aflate in miscare. Discutam despre Kaliber si R 500.

Pana la urma ramane de vazut daca Rusia va reusi transformarea unei rachete balistice intr-una anti-nava. Americanii lucreaza si acum la balistica lor dedicata USMC dar deocamdata s-au mai racorit si au cumparat NSM semn ca lucrurile sunt mult mai complicate decat par la prima vedere.

Asa cum am scris in comentariile la un articol precedent, eu personal nu i-au in serios pretentia chinezilor de a detine o racheta balistica cu raza medie capabila sa nimereasca o nava aflata in mars, in mijlocul oceanului, iar in privinta iranienilor nici macar nu merita discutata tehnologia lor militara.

GeorgeGMT

 

The post Iskander devine anti-nava appeared first on Romania Military.


Romania cumpara in sfarsit radare de artilerie moderne

$
0
0

In cadrul contractului pentru sisteme de rachete sol-sol HIMARS Romania a suplimentat comanda cu sase radare de artilerie AN/TPQ-53 de la Lockheed Martin. Q-53 este un radar de artilerie care poate detecta locatia tunurilor, mortierelor si lansatoarelor de rachete sol-sol, fiind specializat pentru astfel de misiuni.

Este un radar AESA la 360*/90*, mobil si poate fi folosit si pentru supraveghere aeriana sau detectarea de drone, raza de actiune instrumentata fiind de 60 de kilometri.

Banii pe care-i platim in plus – 175 milioane de dolari, sunt poate cei mai bine cheltuiti 175 de milioane din ultimii ani. Astfel totalul programului HIMARS a ajuns la 1,75 miliarde de dolari, dupa ce in octombrie Romania suplimentase – pentru prima data comanda (detalii AICI) – adaugand vehicule de reaprovizionare si inca cateva chestii.

Pe langa cele sase radare de artilerie, am mai comandat si 384 de proiectile calibrul 120mm [Three hundred eighty-four (384) 120MM High Explosive (HE) Cartridges (MDE)]. Nu ma intrebati ce sunt pentru ca nu stiu, dar singurele proiectile calibrul 120mm din dotarea armatei romane sunt cele de mortier. In rest noi nu folosim calibrul 120mm cam pe nicaieri.

Sursa: federalregister.gov

The post Romania cumpara in sfarsit radare de artilerie moderne appeared first on Romania Military.

Al dracului domn Mitica

$
0
0

Recte australienii.

Cangurii Majestatii Sale arunca cu banii de juri ca razboiul a si inceput deja in Pacificul de Vest. Arunca de aruncat dar stiu ce cumpara, numai lucruri de cea mai inalta calitate de la cei mai renumiti producatori.

Boxer din Germania, poate si Lynx cand o veni randul programului de dotare cu MLI, Type 26 de la fostii lor colegi de Imperiu, britanicii, F 35A de la Varu” nostru SAM, Poseidon, EA-18G Growler, nave de lupta (portavioane) de la Navantia etc.

Ei bine acum au anuntat ca doresc 30 de obuziere de 155mm autopropulsate, dar de aceasta data se pare ca australienii au tras cu ochiul la romani si nu mai fac mare licitatie internationala ci cumpara direct de la compania sud-coreean Hanwha Defense, divizia sa australiana.

Obuzierele, impreuna cu alte 15 vehicule de transport munitie, vor fi realizate in Australia si tot aici vor fi si intretinute, in regiunea Geelong.

Poate va ganditi ca fiind vorba de “doar” 30 de obuziere suma este mica si de aici lipsa unei licitatii. Ei bine 1,3 miliarde de dolari australieni sunt pusi deoparte, adica vreo 800 de milioane de euro, doar ca la australieni suma necesara achizitiei se calculeaza altfel decat la noi, ei iau in calcul si fondurile necesare functionarii pe durata de viata prognozata.

Si daca va intrebati domniile-voaste cine-or fi astia de la “Hanna si Barbera” 😊 , aflati atunci ca nu avem nici un motiv sa radem de coreeni, compania Hanwha Defense fiind producatoarea obuzierului de mare succes international – K 9 Thunder.

Daca acest K 9 si-ar depune CV-ul ar scrie acolo ca este un obuzier autopropulsat pe senile, de foarte mare mobilitate cu un grad ridicat de protectie pentru echipaj, dotat cu un obuzier calibrul 155mm, in lungime de 52 calibre si care poate transporta pana la 48 de proiectile. K 9 “stie” si cu proiectilele moderne, cu raza extinsa si ghidate.

Langa K 9 sta K 10, bunul sau amic, care foloseste acelasi sasiu si este un vehicul (in cea mai mare parte) robotizat de aprovizionare cu munitie. 104 proiectile poate transporta fratele mai mic al K 9.

In Europa, polonezii s-au dovedit cei mai destepti si au renuntat la achizitia de obuziere PzH 2000 de la nemti, cumparand in schimb licenta de la coreeni pentru sasiul K 9. Polonia va detine in curand un numar rezonabil de obuziere autopropulasate K 9 plus posibilitatea de a folosi sasiul acestuia, fabricat local si pentru alte aplicatii.

Intre timp estonienii cumpara si ei K 9 Thunder, dupa 12 bucati deja comandate s-au mai dedulcit la inca sase, sa fie acolo ca vorba ceea rusii sunt gard-n in gard si e mai bine sa ai obuzierele tale in fata curtii decat sa vina vecinu” cu ale lui.

Iar in cazul artileriei exista o vorba straveche care spune ca niciodata nu ai prea multa ci mereu prea putina, lucru cu care ai nostri generali par sa fie de acord (dupa mai multe doctorate si studii de mare amploare internationala) dar pe care il aplica exact invers: daca tot avem obuziere putine si batrane (si deloc autopropulsate) mai bine sa n-avem deloc, sa n-aiba vecinu” nostru ce sa ne distruga…

GeorgeGMT

The post Al dracului domn Mitica appeared first on Romania Military.

Millenium by Lockheed Martin

$
0
0

Un video mai vechi… in colaborare cu Rheinmetall:

era vorba de marketing pentru piata americana… unde Lockheed Martin era partenerul detinator al licentei.

US Navy au evaluat sistemul in 2005 insa pe moment nu l-au cumparat. Sistemul a fost conceput incepand cu 1995 iar intrarea in serviciu a avut loc in 2003, printre primii utilizatori fiind Marina Regala Daneza cu clasele de nave Absalom si Iver Huitfeldt.

Tunul in sine este un Oerlikon 35mm/1000 KDG revolver, ajuns intre timp la versiunea Mk3 (prezentata in 2016) si cantareste 410kg, iar cu tot cu turela Millenium GDM-008, baterii si rezerva de 252 proiectile (cal. 35x228mm) atinge 3,3 tone.

Sistemul de control al tragerii si programare munitie  AHEAD

In modul rafala, cadenta teoretica este de 1000 de lovituri pe minut, insa in modul de foc sustinut cadenta scade la doar 200 lovituri pe minut. Rezerva de proiectile permite angajarea a 8-10 tinte iar viteza la gura tevii (cu lungimea de 79 calibre) variaza in functie de munitie intre 1050 si 1440 m/s, limita de sus fiind pentru munitia penetranta APSDS/T, iar cea de jos pentru AHEAD/ABM. Fiecare proiectil AHEAD (Advanced Hit Efficiency And Destruction ) cantareste 1,77kg si are o incarcatura de 152 srapnele a cate 3,3g care sunt aruncate de explozie intr-o forma de con in intampinarea tintei.

Oerlikon Revolver Gun® Mk3 cu radar de urmarire XBand

Distanta maxima de tragere eficace este de 5km contra tintelor de suprafata, 3,5km contra aeronavelor si elicopterelor respectiv 2,5km contra UAV-urilor si rachetelor de croaziera, in timp ce contra rachetelor anti-radiatie si rachetelor la rasul solului/marii, distanta scade spre 1,5km.

Sistemul de functionare al tunului revolver si schita tunului

Millenium in solutia pentru danezi este coordonat de sistemul de coordonare a tragerii SaabTech CEROS 200 si utilizeaza CMS (sistemul de management al comenzilor) Terma al celor de la CSS. O varianta a sistemului complet este Seaguard.

Un mare avantaj este ca instalarea turelei nu necesita perforarea podelei, cu exceptia cablurilor de alimentare si comanda.

Skyshield deschis la indonezieni

Un astfel de sistem Millenium costa in 2014 suma de 6 milioane de euro, iar prin comparatie un lansator Mk-49 GMLS RAM pentru 21 de rachete costa in 1999 putin peste 8 mil.$ (fara rachete care costa aproximativ 1 mil.$/bucata), acesta din urma avand avantajul de a putea angaja tinte multiple.

. Nu stiu sa fi fost inclus in vreo oferta pentru noile corvete sau modernizarea fregatelor, insa alaturi de Sea-Ram/RAM este o capacitate CIWS extrem de capabila, putand fi chiar complementara primelor doua mentionate. Echivalentul in varianta terestra este Skyshield, parte a sistemului Mantis iar in versiunea mobila – Skyranger.

Inclusiv ucrainenii comandasera doua sisteme pentru corvetele Project 58250… si este instalat si pe Sigma 10514 indoneziene:

In plus, la fortele terestre si aeriene avem sisteme Oerlikon 35mm duale care sunt modernizabile cu munitia AHEAD, alimentarea si orientarea automatizate si noile radare 3D, dar de mai bine de un deceniu sunt utilizate cu tehnologia existenta la nivelul anilor 1980.

Oerlikon Seaguard (sursa Rheinmetall)

 

Marius Zgureanu

 

Citeste si:

https://www.rumaniamilitary.ro/oerlikon-gdf-35-la-lucru

https://www.rumaniamilitary.ro/oerlikon-skyshield

https://www.rumaniamilitary.ro/skyranger-pe-piranha-iiic

The post Millenium by Lockheed Martin appeared first on Romania Military.

Exercițiul comun româno-american RAPID FALCON

$
0
0

Exercițiul comun româno-american RAPID FALCON va avea loc joi, 19 noiembrie, în Baza 57 Aeriană Mihail Kogălniceanu și în Centrul Național de Instruire pentru Apărare Antiaeriană de la Capu Midia, cu participarea unor unități de artilerie aparținând Statului Major al Forțelor Terestre ale Armatei României și Forțelor Terestre ale Statelor Unite din Europa.

Forțele Terestre americane vor participa cu două sisteme mobile de artilerie – HIMARS din cadrul Brigăzii 41 Artilerie Terestră dislocată în garnizoana Grafenwoehr din Germania, iar Forțele Terestre Române cu trei lansatoare multiple de rachete – LAROM din cadrul Brigăzii 8 LAROM „Alexandru Ioan Cuza” din Focșani.

Activitatea, la care vor participa peste 130 militari români și americani cu 30 de mijloace tehnice, are ca scop dezvoltarea și consolidarea cooperării militare dintre Forțele Terestre ale României și cele ale Statelor Unite ale Americii, precum și o oportunitate de dezvoltare a parteneriatului dintre cele două mari unități de artilerie în perspectiva dotării structurilor Brigăzii 8 LAROM „Alexandru Ioan Cuza” cu echipamente HIMARS, începând cu anul 2021.

RAPID FALCON este un exercițiu cu termen scurt de notificare, ce presupune deplasarea rapidă în teren, executarea tragerii și defluirea personalului și tehnicii în cazărmile de dislocare la pace și se va desfășura, succesiv, în două locuri, în intervalul orar 12.30-19.30. Astfel, în Baza 57 Aeriană, începând cu ora 13.30, va avea loc sosirea echipamentelor și vor fi organizate declarații oficiale, iar în Poligonul Capu Midia, începând cu ora 15.30, vor avea loc tragerile cu sistemele de artilerie.

Exercițiul va fi organizat cu respectarea normelor privind prevenirea răspândirii noului coronavirus impuse de autorități la nivel central și local.

surse foto: Brigada 41 Artilerie Terestră și Brigada 8 LAROM

Centrul Național de Instruire pentru Apărare AntiaerianăFB

The post Exercițiul comun româno-american RAPID FALCON appeared first on Romania Military.

Baby-Iskander

$
0
0

In fapt o rachete micuta si de foarte mare acuratete dotata cu un motor ramjet si capabila sa loveasca inamicul la o distanta de peste o suta de kilometri. Logica rusilor este relativ simpla: nu dai cu Iskanderul dupa tinte care nu merita dar care totusi ar fi de bine daca n-ar mai fi deloc.

Pe de alta parte, Iskanderul este mare, ditamai camionul, vizibil din spatiu si cu ajutorul avioanelor/dronelor de recunoastere. Greu ca cineva sa confunde un lansator Iskander cu o banala masina de gunoi, pe cand asta mai mica, cu tot cu container, nu ar trebui sa cantareasca mai mult de 150kg, din care 57kg, capul de lupta.

Ca platforma de lansare n-ai nevoie de-un camion, este suficient orice vehicul greu 4×4: Tiger sau Typhoon. Calibrul “Klevok-D2″ este 207mm iar racheta in sine este de fapt o racheta “Hermes” dotata in schimb cu motor ramjet care-i va permite sa atinga viteza hipersonica.

Achizitia tintei va fi una clasica: avioane/drone, iar rusii sustin ca la o distanta de 100km parcursi eroarea va fi de doar 0,5 m…

 “Klevok-D2″

In nomencatorul armatei ruse, noua racheta isi va ocupa locul intre artilerie (clasica sau reactiva) si racheta balistica cu raza scurta Iskander, oferint trupelor o foarte mare flexibilitate si capacitatea de a angja tinte de valoare in adancimea teritoriului inamic.

“Klevok-D2″ este echipata cu un booster pentru lansare si pentru a atinge viteza necesara angajarii motorului ramjet, in principiu racheta va atinge o viteza de 1500-2000m/s dupa intrarea in functiune a ramjet-ului.

Asa cum scriam mai sus, noua racheta hipersonica este una derivata din racheta multirol cu raza medie “Hermes”, diferenta fiind data de motorul ramjet. “Hermes” este gandita sa fie folosita atat cu lansare de la sol (un camion cu sase rachete – raza 100km) cat si de la bordul elicopterelor de atac rusesti Ka 52M (ghidare laser si raza undeva in jur de 20km).

Interesanta este insa varianta hipersonica transportata si lansabila de la bordul unui 4×4 usor cum este Tiger.

GeorgeGMT

The post Baby-Iskander appeared first on Romania Military.

1 Decembrie 2020, Ziua Nationala a Romaniei – 30 de ani de defilari

Ne apropiem de dotarea cu rachete de coasta

$
0
0

Ne apropiem in sensul ca cererea, mai mult formala, catre Congresul Statelor Unite a fost expediata.

Pretul este de 300 milioane de dolari pentru doua sisteme a cate doua vehicule lansatoare si un total de 32 de rachete NSM plus una inerta pentru antrenament. Vom mai achizitiona: doua centre de distributie a tragerii (Fire Distribution Centers), vehicule de sprijin, piese de schimb, pregatirea personalului etc.

Pana la zece unitati „Link-16 Multifunctional Information Distribution System—Joint Tactical Radio Systems (MIDS-JTRS)” iar la final: „The principal U.S. contractor will be Raytheon Missile and Defense, Tucson, AZ. There are no known offset agreements proposed in connection with this potential sale.”

Sursa: federalregister.gov

GeorgeGMT, cu multumiri lui Alex pentru cautare si atentionare.

 

The post Ne apropiem de dotarea cu rachete de coasta appeared first on Romania Military.


Noi cu HIMARS, rusii cu Tornado

$
0
0

Un inalt oficial rus a anuntat ca pana cel tarziu 2027 sistemele de artilerie reactiva de calibru mare (Bm-30 Smerch si BM-27 Uragan) vor fi inlocuite de Tornado S/U. Generalul rus, Mikhail Matveyevsky, se refera doar la sistemele de artilerie reactiva operationale.

Tornado S – 300mm

Nici faimosul BM-21 Grad nu mai are zile multe in armata rusa, el urmand sa fie inlocuit de Tornado G, un sistem artileristic de calibru mediu. Familia Tornado vine in trei variante: Tornado S – 300mm, sase rachete per vehicul, Tornado U – 220mm, opt rachete si Tornado G – 122mm, 15 rachete.

Rusii au pregatit mai multe tipuri de incarcaturi de lupta, de la cele cu fragmentatie, la cele HE sau anti-tanc si termobarice. Inca odata remarc cu amaraciune ca Romania nu dispune de incarcaturi de lupta termobarice desi aveam capacitatea industriala de a le fabrica si ma tot intreb de ce nu le dezvoltam odata.

Ca raza de actiune Tornado este in clasa HIMARS, 70km raza obisnuita dar se poate ajunge si la 120 km cu racheta 9M542 (ghidata prin satelit). Raza minima este pe la 20km.

Interesant este ca fiecare racheta poate fi ghidata catre o anumita tinta, chiar daca este lansata in aceeasi salva, din acelasi lansator.

Pana in acest moment, fortele terestre ruse detin deja peste 200 de sisteme Tornado in toate cele trei configuratii si se asteapta ca pana in 2027 retragerea MLRS-urilor vechi sa fie completa.

GeorgeGMT

The post Noi cu HIMARS, rusii cu Tornado appeared first on Romania Military.

UGV-uri pentru U.S.M.C. si U.S. Army

$
0
0

Ideile U.S.M.C si ale U.S. Army despre cum ar trebui sa arate in viitor sistemele de artilerie – programul Future Fires:

UGV-uri peste UGV-uri, aproape toate pe sasiu JLTV si conectate la vehicul de comanda… tot JLTV.

Mai stim ca de curand s-au gandit sa instaleze si lansatorul de NSM pe un JLTV (Rogue Fires), in cadrul propunerii de vehicul lansator pentru Navy Marine Expeditionary Ship Interdiction System (NMESIS) – sistem de rachete pentru interdictie marina. Mai jos, in primele doua imagini din stanga galeriei este JLTV configurat in lansator pentru sistemul de munitii zburatoare UVision Hero-400RC iar la dreapta lansatorul NSM:

 

Aurora, unde esti tu?

 

Si pentru ca tot discutam de UGV-uri, si US Army au primit pe 19 decembrie ultimele doua din cele 4 prototipuri Robotic Combat Vehicle -Light (RVC-L), produse de Pratt Miller (achizitionat recent de Oshkosh Defence) impreuna cu britanicii de la QinetiQ. Acestea au fost ambalate frumos, cu panglici rosii, pe post de cadouri de Craciun:

Producatorii mentionati mai sus au fost desemnati castigatori in ianuarie a.c. de armata SUA pentru competitia RCV-L (program Expeditionary Modular Autonomous Vehicle).

Contractul a fost atribuit pentru executia a 4 prototipuri pentru testare, alte 16 fiind in optiune. Cei de la Combat Capabilities Development Command (CCDC) Ground Vehicle Systems Center (GVSC) au receptionat primul vehicul RCV-L in noiembrie si al doilea la inceputul lui decembrie. Testarea incepe  in 2021.

Familia RCV-L:

 

 

Marius Zgureanu

 

Surse:

twitter.com/Ninja998998

twitter.com/jonhawkes275/

altair.com.pl/

The post UGV-uri pentru U.S.M.C. si U.S. Army appeared first on Romania Military.

SÁGEŢILE IMPERIULUI 4

$
0
0

Funryu/Dragonul Urlator/Dragonul Furios pare a fi cel mai complex proiect de racheta dezvoltat de Japonia la finalul conflictului din Pacific, maximul pe care l-au atins la acea vreme. Proiectul Funryu a dus la 4 modele de rachete aer-sol si sol-aer cunoscute drept Funryu 1/2/3/4, nu toate ajunse la nivel de prototip, acestea fiind proiectate de catre Arsenalul Tehnic Naval din Yokosuka/Kaigun Koku Gijutsu-sho (ca fapt divers, ultimul proiect de aeronava dezvoltat aici si ramas doar pe planseta a fost Yokosuka Tenga/Milky Way, primul bombardier cu reactie al Marinei Imperiale, un Arado Ar-234 japonez. Despre acesta, intr-un articol viitor!).

Rachetele aveau fuzelajul/corpul produs la Arsenalul Tehnic Yokosuka fiind motorizate cu motor-racheta Toku-Ro 2/KR-10, bicombustibil/lichid, 1500/1700 kgf, greutate 166 kg uscat, copie locala a Walter HWK 109-509A (asa cum mentionam in capitolul anterior, japonezii au cumparat de la germani licenta pentru Me-163 Komet si motorul-racheta Walter HWK 109-509A platind in aur 20 de milioane de Reichmarks/aproximativ 8 milioane de dolari la acea vreme. Au construit KR-10 la Mitsubishi, Hitachi, Ishikawajima si Washimo, primul exemplar explodand pe banc datorita materialelor proaste folosite dupa doar 2 minute de functionare…Germanii foloseau la piesele critice ale motorului un aliaj de nichel-crom, insa asta nu era disponibil in Japonia drept urmare l-au inlocuit cu aliaj otel-crom. N-au reusit sa remedieze deficientele pana la sfarsitul razboiului insa strategii niponi aveau in vedere Mitsubishi J9M1 Shushui ca aeronava kamikadze, considerand ca daca motorul functioneaza peste 5 minute ar fi suficient pentru ca Shushui sa treaca de apararea portavioanelor americane. Au reusit sa faca motorul sa functioneze la parametrii 3-4 minute pana in iulie 1945…si cam asta a fost tot, J9M1 Shushui/Ploaie de Toamna pentru Marina si Rikugun Ki-200 Shushui-Kai/Shusui-Modificat pentru Armata ramanand vise frumoase pentru productia de serie. J9M1 s-a prabusit pe 7 iulie 1945 la primul zbor, pilot de test Locotenent-comandor Toyohiko Inuzuka pierzandu-si viata a doua zi datorita ranilor grave suferite. J9M1 a reusit sa se desprinda de carucior dupa un rulaj de 320 m incepand urcarea…Insa motorul-racheta s-a oprit pe neasteptate, inertia ducandu-l pana la 500 m altitudine dupa care aeronava s-a rasucit intrand in picaj. Inuzuka a incercat sa aterizeze in zbor planat insa a atins o cladire aflata in apropierea pistei cu una dintre aripi dandu-se peste cap. Ca prin minune combustibilul n-a luat foc, Inuzuka fiind dus la spital unde a si murit a doua zi fara a-si recapata cunostinta pentru a spune ce anume s-a intamplat. Au concluzionat ca alimentarea cu combustibil a fost problema, ulterior alte doua motoare explodand la sol in timpul testarii. In fine, se pare ca IJN si IJA intentionau sa produca 3600 de J9M1/Ki-200 pana in martie 1946 si, daca intr-adevar asta intentionau, era dea dreptul imposibil!). Se pare ca doar Funryu 4 urma a intra in productie de serie in vara lui 1945, un exemplar-prototip fiind in curs de fabricare cand Japonia a capitulat. Pai sa vedem cam ce era dragonul asta urlator si suparat…

Ideea rachetelor Funryu a aparut la sfarsitul lui 1943 la Arsenalul Tehnic Naval din Yokosuka…La acea vreme Japonia incepuse sa simta efectele dezastruoase ale suprematiei aeronavale americane, strategii niponi fiind constienti de faptul ca e doar o chestiune de timp pana cand Uncle Sam ajunge din nou la Tokio si in inima Japoniei (Raidul Doolittle din 18 aprilie 1942 ii socase, basca faptul ca l-au tinut minte!). Drept urmare, Arsenalul din Yokosuka s-a gandit la realizarea unor Arme capabile sa contracareze amenintarea aeronavala americana, adica s-au gandit la niste rachete aer-sol (antinava) si sol-aer (SAM) controlate prin radio si propulsate de motoare-racheta. La aceste proiecte au colaborat Arsenalul Naval din Yokosuka /Dai-Ichi Kaigun Koku Gijutsu-sho/prescurtat Kugisho (astiau lucrau pe atunci si la realizarea primului turbojet japonez, Ne-20, copie sub licenta a BMW 003), Da-Ni Kayaku-Sho/Biroul/Departamentul 2 Explozive din cadrul Arsenalului si Kure Kaigun Kosho/Arsenalul Tehnic Naval din Kure (aici s-au realizat mega-cuirasatele Clasa Yamato si mega-submarinele Clasa I-400). Din cate se cunoaste, foarte probabil, in primavara lui 1944 lucrarile de cercetare/dezvoltare pentru programul Fukunryo au fost comasate la Kugisho, creandu-se aici un Birou de sine statator numit Funshin Kenkyu-Bu/Biroul de Cercetare al Rachetelor -40 de ofiteri de marina cu pregatire tehnica+200 de tehnicieni si proiectanti militari si civili (transferati inclusiv de la Kure). Cele 4 modele Funryo sunt rodul creierelor de la Funshin Kenkyu-Bu…

In sfarsit, la inceputul lui 1945, Funshin Kenkyu-Bu trimite catre Arsenalul Naval din Yokosuka in vederea productiei de serie planurile rachetei Funryo 1 (alte surse, Fukunryo 1, putin probabil!), o racheta aer-sol/antinava. Insa, curand, datorita intensificarii raidurilor aeriene americane, IJN cere imperios o racheta sol-aer, realizarea Funryo 1 fiind amanata sau, cel mai probabil, anulata. Se pare ca Funshin Kenkyu-Bu/Biroul de Cercetare al Rachetelor a facut teste in zbor cu prototipuri Funryo 1, rachetele semanand cu un mini-avion, acestea fiind lansate de un bombardier Mitsubishi G4M/Betty modificat (ca fapt divers, astfel de bombardiere modificate, G4M2 Model 24 Tei, purtau sub burtica Yokosuka MXY-7 Ohka/Baka), insa nu e o certitudine. Din putinele date existente, Funryu 1 avea urmatoarele caracteristici: racheta aer-sol/antinava, prima din istoria Marinei Imperiale. Unele surse sustin ca semana ca design cu germana Enzian (asta era sol-aer) insa e putin probabil sa fie asa; ogiva HE de aproximativ 40 kg ceea ce era insuficient pentru a da la fund cuirasatele si portavioanelor americane. Ar fi avut efect devastator impotriva vehiculelor neblindate si blindate; radioghidata, similar I-Go; lungime probabila 4 m; diametru probabil 60 cm; greutate probabila 1900 kg.

Yokosuka Tenga

  Funryu 2 avea urmatoarele caracteristici: racheta sol-aer/SAM girostabilizata cu aripi cruciforme (partea centrala a rachetei. Aripile aveau eleroane) si suprafete de control in coada (aripioare de stabilizare), radioghidata, derivata din Funryu 1. Operatorul o ghida prin intermediul unui panou primitiv, conform surselor independente, doar pe directie, stanga-dreapta, asta daca intr-adevar a existat sistemul de ghidare cu baza la sol; motor-racheta cu combustibil solid, 2400 kgf timp de 3,50 secunde (nu se stie cu certitudine ce tip era insa deriva din motorul-racheta folosit de Ohka/asta avea 3 Navy Type 4 Mark 1 Model 20. Probabil era de tip Ro-Tsu, Ro-Tsa sau Ro-Ta, insa date certe nu exista). Combustibil solid/batoane –Cordita, 18 batoane (problema era ca nu producea fum asa ca operatorul nu prea putea ghida racheta. Aprinderea se facea printr-o capsa detonanta electric). Carcasa motorului si duza de evacuare erau din otel; viteza maxima 845 kmh; apogeu 5000 m, insuficient pentru B-29, o gluma proasta; lungime 2,40 m; diametru 30,48 cm; greutate de aproximativ 370 kg; ogiva HE de aproximativ 50 kg din duraluminiu. Sub ogiva se aflau 2 giroscoape, bateriile uscate si motorasele de actionare a eleroanelor; sistemul de lansare era rudimentar, o tija la 90◦. Exista surse care sustin ca se lucra la un sistem de ghidare radar insa e putin probabil. Au existat teste cu aceasta racheta spunandu-se despre ea ca s-a comportat “acceptabil”, insa apogeul de doar 5000 m a dus-o la esec si anulare. Exista discutii pe forumuri straine, cu deosebire americane, care sustin ca Funryu 2 erau atasate de tije de lansare la unghi de 90◦ in site-uri de lansare, un fel de camp de rachete –si lansate electric atunci cand B-29 se aflau deasupra locatiei de lansare, japonezii sperand ca “sagetile” lor vor dobori ceva! Bineinteles, trebuie sa privim cu retinere aceste afirmatii, dar ar fi putut fi asa daca Funryu 2 intra in paine!

Funryu 3/Special Type Fudanshin 3 Type deriva din Funryu 2 insa era echipata cu motor-racheta cu combustibil lichid. A ramas doar la nivel de concept, niciun prototip realizat. Nu exista date despre acest model.

Funryu 4 a fost singura acceptata in productia de serie. Avea urmatoarele caracteristici: SAM, lucrul a debutat nu mult dupa Funryu 2, din care si deriva; lungime 3,96 m; diametru 61 cm; greutate 1900 kg; motor-racheta cu combustibil lichid, Toko-Ro 2/KR-10, 1500-1700 kgf. Timp de ardere 2 minute. E posibil sa fi avut doua astfel de motoare, unul fiind pe post de booster la lansare, acesta fiind largat dupa ardere; apogeu 15.000 m. Ajungea la 10.000 intr-un minut, conform surselor nipone; raza de actiune 30 km; ogiva HE de 200 kg; viteza maxima 1100 kmh (aoleooo, mama!!!); se pare ca japonezii realizasera un computer primitiv pentru calcularea traiectoriei pe baza datelor telemetrice, operatorul corectand cursul rachetei prin radioghidaj sau radio-telemetrie (???). Datele telemetrice proveneau de la doua statii radar. O statie radar urmarea directia, altitudinea si viteza tintei/tintelor aeriene, iar cealalta statie radar  urmarea evolutia rachetei, directia si altitudinea. Nu e o certitudine dar e posibil ca Funryu 4 sa se fi inspirat din racheta germana sol-aer Feuerlilie, insa daca ar fi fost realizata la timp ar fi fost cu certitudine un mare pericol pentru B-29. Un singur prototip Funryu 4 a fost finalizat la Arsenalul Naval din Nagasaki, acesta fiind testat pe banc pe 16 august 1945, la o zi dupa ce Japonia a capitulat. Imediat dupa incheierea testului, militarii japonezi au aruncat totul in aer, inclusiv schitele, pentru a nu cadea in mainile americanilor. Cert e faptul ca Funryu 4 a fost cea mai avansata racheta japoneza din WW II, un proiect care daca ar fi ajuns la maturitate ar fi pus mari probleme aviatiei americane si aliate.

Un alt proiect dezvoltat la Arsenalul Naval din Yokosuka a fost Ke-Go, bomba ghidata realizata in 95 de exemplare si noua modele/variante (Model 101 -10 exemplare, Model 102 -5 exemplare, Model 103 –ramas pe planseta, Model 104 –ramas pe planseta, Model 105 –ramas pe planseta, Model 106 -50 exemplare, Model 107 -30 exemplare, Model 108 –ramas pe planseta, Model 109 –ramas pe planseta). Ke-Go avea urmatoarele caracteristici: bomba ghidata, cap de cautare in IR si lansare din aer/aer-sol. Nu e o certitudine dar unele surse americane o considera oarecum similara cu nemtoaica Ruhrstahl X-7/Kramer X-7/racheta ghidata antitanc, MCLOS; greutate 800 kg; suprafetele de comanda erau similare Funryu si I-Go, cel mai probabil; girostabilizata, ghidaj IR. La testele efectuate tinta a fost o barja de 10×30 m pe care se aflau butoaie cu material incendiar. Japonezii au testat 50/60 de bombe Ke-Go din cele 95 produse insa doar 5-6 dintre acestea au reusit sa loveasca tinta/barja (unele surse sustin ca 50/60 e numarul total al rachetelor produse, posibil sa fie asa). Rezultatele au fost considerate “satisfacatoare” insa nu au mai avut timp sa perfectioneze capul de ghidare IR. Nu se stie soarta rachetelor ramase insa se stie ca americanii n-au capturat nici una, foarte probabil au fost distruse sau aruncate in mare; lungime 5,49 m; ogiva continea 20-30 kg HE si era din lemn exceptand nasul rachetei, sectiunea cozii si a aripilor. Racheta avea patru aripi principale prevazute cu eleroane si flapsuri+4 aripioare in sectiunea cozii; avea doua fuzee, una in nas-fuzee de impact, si una in coada –fuzee cu explozie intarziata (antinava/tinte navale). Se pare ca in august/septembrie 1945 se pregatea productia de serie insa e greu de crezut…

In sfarsit, dupa atata SF-eu, sa zicem, revenim cu picioarele pe pamant pentru a vedea mai multe proiecte clar influentate de germani si…americani.

Incepem cu lansatorul portabil de rachete antitanc Type 4 70 mm/calibrul 70 mm, varianta japoneza a celebrelor Panzerschreck/Germania (Raketenpanzerbuchse 54/RPzB-54 calibrul 88 mm) si M1 Bazooka/SUA (calibrul 60 mm, in Pacific din 1942-1943). Ar fi aparut in Pacific la sfarsitul lui 1944 sau inceputul lui 1945, insa la momentul aparitiei propaganda japoneza sustinea ca sunt in stare sa produca un milion de lansatoare lunar! Asta era clar o minciuna destinata urechilor americane –ceva de genul “ia vedeti voi ce va asteapta daca puneti piciorul in Japonia”. Exista surse care sustin ca s-ar fi produs 3500 de exemplare, in marea lor majoritate oprite pentru apararea arhipelagului japonez, insa e putin probabil sa fie asa fiindca erau arme experimentale, conform surselor oficiale japoneze, la finalul razboiului –foarte probabil erau gata de a intra in productie de serie, primul lot comandat fiind de 3500 de exemplare.

Nu se stie cu certitudine cand au debutat cercetarile cu privire la “burlanul” japonez, insa se stie ca la inceputul lui 1943 au capturat cateva bazooka. Exista supozitii ca au avut si schitele RPzB-54 date de catre germani in vara lui 1943 + cateva burlane. Deci, cel mai probabil, Type 4 e inspirat de bazooka, ca si burlanul german dealtfel, si era un lansator extrem de simplu demontabil in doua parti, mecanismul de dare a focului constand dintr-un dispozitiv de blocare cu percutie activat prin arc (similar bazooka), arma fiind stabilizata pe sol printr-un bipod.

Type 4 avea urmatoarele caracteristici: lansator portabil de rachete antitanc calibrul 70 mm. Testele au fost finalizate in iulie 1944, piatra de moara fiind realizarea proiectilului-racheta. La bazooka acesta avea aripioare de ghidare in coada, insa proiectilul japonez n-avea, acesta avand duze de evacuare in coada similar proiectilelor-racheta descrise anterior (Type 4 20 cm); lungime 1,50 m; greutate lansator 12 kg; proiectilul-racheta putea penetra blindaj de maxim 80 mm/8 cm grosime la unghi de 60◦/90◦ doar daca tinta se afla la maxim 100 m distanta (e clar ca nu era capabil sa penetreze blindajul frontal al M-4 Sherman. Bazooka, in schimb, penetra blindaj de 100 mm grosime de la 110 m distanta); raza maxima de actiune 750/800 m; racheta/grenada antitanc continea 1,60 kg incarcatura exploziva HE/HE-I si avea 35,90 cm lungime, greutate totala 8,60 kg. Avea un mic motor-racheta cu combustibil solid -620/700 g de combustibil, timp de ardere 4 secunde, fuzee de impact (se spune ca fuzeea functiona daca tinta se afla la minim 30 m distanta, sub aceasta distanta proiectilul-racheta nu detona). Viteza maxima a grenadei era de 381/382 kmh -106 ms. Foarte probabil a fost obtinut dintr-un proiectil de mortier modificat; exista surse care sustin ca se lucra la o varianta calibrul 90 mm in iulie-august 1945, varianta capabila sa penetreze blindajul frontal al M-4 Sherman avand teava tot de 1,50 m lungime. Se pare ca se lucra si la varianta cu teava de 1,20 m lungime destinata parasutistilor insa nimic nu e cert.

Continuam cu arme experimentale care seamana mult cu Katiusa sovietica si Nebelwerfer-ul german!

Shisei 15 cm Tarenso a fost un lansator mobil de rachete experimental, un singur prototip fiind realizat la sfarsitul lui 1944. Lansatorul mobil de rachete a fost proiectat de catre Institutul de Cercetari al Armatei si realizat la Arsenalul Armatei din Osaka fiind cunoscut drept Tarenso. Foarte probabil a fost influentat de catre celebra Katiusa sovietica fiind cunoscut faptul ca japonezii au stiut de “urlatoarea” sovietica via Germania, 1943.

Camion Toyoya KC

Platforma purtatoare a celor 20 de tevi de lansare calibrul 150 mm a fost camionul Toyota KC, insa nu e cert faptul ca a fost destinat strict acestei platforme fiindca si Marina Imperiala il dorea pe navele de desant, conform surselor independente (exista supozitii ca IJN numea Tarenso navalizat, Type 96, insa nu exista certitudine. Posibil ca Shisei 15 cm Tarenso in uzul Marinei Imperiale, daca ar fi apucat, sa poarte numele Type 96. Surse japoneze independente sustin chiar ca Type 96 era de fapt Tarenso marit la calibrul 203 mm! Ar fi tras un proiectil calibrul 203 mm la care se atasa un motor-racheta, nicidecum o racheta calibrul 203 mm –asa ceva n-au realizat pana la sfarsitul razboiului. Raza de actiune preconizata era foarte mica, 1800 m, la fel si incarcatura exploziva de aproximativ 18 kg de Trinitroanisol, greutate proiectil 90,12 kg). Insa industria japoneza la sfarsitul lui 1944 era in colaps, fabricile care mai functionau neavand materiile prime necesare, prioritare fiind aeronavele de vanatoare. Shisei 15 cm Tarenso avea urmatoarele caracteristici: lansator mobil de rachete calibrul 150 mm/15 cm cu 20 de tevi, un singur prototip realizat la sfarsitul lui 1944; greutate racheta 30,40 kg/total 20 de rachete -608 kg; autonomie racheta 4200 m. A fost considerata mult prea mica, existau mortiere care trageau mai departe decat Tarenso, insa era un inceput. BM-13 Katiusa tragea M-13/RS-132 la peste 8700 m distanta, fiind net superioara; incarcare rachete –manuala; ogiva continea 5,20 kg de TNT. Incarcatura era superioara rachetei M-13/RS-132 folosita de BM-13 Katiusa, aceasta avand 4,49/5 kg HE sau Amatol, insa acesti explozivi erau mult mai distructivi decat TNT; viteza maxima racheta 190 ms/684 kmh, ceea ce era extrem de putin in comparatie cu sovietica M-13/RS-132 care atingea 355 ms/1278 kmh. De aceea japoneza avea raza de actiune insuficienta –nu se cunoaste ce motor-racheta cu combustibil solid avea si care era timpul de ardere. Tarenso era inferior chiar si Nebelwerfer-ului german -15 cm Nebelwerfer 41/6 rachete calibrul 150 mm, racheta germana atingand viteza 342 ms/1231 kmh si autonomia de 6900 m/6,90 km; rachetele aveau traiectorie balistica si aripioare de stabilizare in coada, nepliabile; elevatia lansatorului e necunoscuta, posibil cuprinsa intre 0◦/50◦, insa era montat pe o platforma care se rotea manual 360◦; greutate totala Toyota KC+Tarenso, 3,28 tone; lungime totala Toyota KC+Tarenso, 6,45 m; inaltime totala Toyota KC+Tarenso, 2,91 m; latime Toyota KC -2.06 m.

Unicul prototip Tarenso a fost montat pe platforma Toyota KC, varianta simplificata a camionului Toyota KB/GB. Toyota KB/GB a derivat din Toyota GA –camion civil dezvoltat din Toyota G1/1,47 tone, primul camion produs de compania Toyota la Aichi incepand din august 1935 (reverse-engineering Ford si GM. In martie 1925, Ford a construit o fabrica la Yokohama iar in aprilie 1927, GM una la Osaka. Aici se asamblau camioane Ford si GM, ambele fabrici scotand 28.000 de vehicule in 1929 –toate destinate economiei japoneze aflata in expansiune. Compania Toyota a inceput sa produca Toyota G1 dupa ce a achizitionat modele Ford si GM. Ingineri si muncitori specializati au adus de la Ford si GM, acestia copiand modele americane. Americanii planificasera bombardarea fabricilor Toyota din Aichi, doua la numar, insa astea au scapat datorita capitularii –aveau sa renasca imediat dupa razboi, in octombrie 1947 scotand primul automobil numit Toyopet SA, avand design similar Volkswagen Beetle). Toyota GB/KB a intrat in productie in 1938 fiind destinat si utilizarii militare –era mai simplu de fabricat avand design fara “rotunjimile” specifice caroseriei Toyota GA. Din martie 1942 a aparut Toyota KC, o simplificare a Toyota KB, camionul fiind realizat preponderent din placaj datorita penuriei de otel, inclusiv cabina –avea doar un far montat pe grila radiatorului (aceasta era din tabla de otel), nu avea semnalizare fata-spate, doar simple stopuri de frana pe spate (la KC s-a facut economie de minim 30% la otel, 260-300 kg de otel in minus fata de KB. Din noiembrie 1943 s-a renuntat la productia KB in favoarea KC). A fost utilizat pe scara larga de catre IJA si IJN, cam la orice, inclusiv ca starter pentru aeronave. Numarul camioanelor Toyota KB/KC utilizat de japonezi in WW II e greu de stabilit. Si asta fiindca Armata Imperiala a rechizitionat o gramada de camioane civile Toyota KB pe care le-a revopsit in kaki, multe fiind rebotezate Toyota KC in uz militar.

  Toyota KB/KC

Toyota G1

Camioanele Toyota KB/KC aveau urmatoarele performante: greutate: 2,72 tone KB/2,68 tone KC (cabina din lemn –greutate redusa); lungime KC-5,71 m/KB -6,15 m; latime KC-2,06 m/KB-1,98 m; inaltime 2,23 m –plafonul cabinei KC; motor pe benzina Type B/3389 cc/78 CP (76 CP la 3200 rpm), 6 cilindri, racit cu apa. Datorita motorizarii slabe, aceste camioane nu erau ideale pentru uz militar insa au fost produse in numar mare (se pare ca le-au produs cu acceptul americanilor pana in martie 1947 –in numar mic, acestea fiind destinate reconstructiei Japoniei devastata de razboi. Evident, era mai ieftin pentru americani sa utilizeze vehicule de transport/specializate produse local decat sa le aduca peste ocean –exista fotografii cu camioane KC cu platforma basculanta/betoniere/autoateliere si altele, toate acestea fiind produse, cel mai probabil, dupa august 1945); viteza maxima pe sosea 70 km/h; capacitate maxima de incarcare 1500 kg; greutate gol KC -1,68 tone/KB -1,86 tone; in Armata Imperiala mai apar sub numele de Type 1-4 (4=4 roti) sau Toyota To-Ki, majoritatea exemplarelor neavand plafon si usi, acestea fiind inlocuite in caz de intemperii cu prelata din panza cauciucata sau simpla.

Japonezii au realizat in primavara/vara lui 1945 o varianta proprie a 15 cm Nebelwerfer 41/Germania, copia semanand leit cu originalul…Nu exista date cu privire la lansatorul tractat japonez, cand si unde a fost construit prototipul si daca acesta a fost testat. Exista doar o fotografie si supozitii/teorii cat incape, insa e cert faptul ca a existat fizic, racheta fiind incerta. Si ajungem la final…

Interesante proiectele japoneze, zic eu, nu toate inspirate de germani s-au realizate cu concursul acestora! E clar ca Japonia s-a apucat tarziu, mult prea tarziu, de proiectarea acestor Arme nedispunand de resursele si experienta necesare. Mai mult decat atat, cercetarile si dezvoltarea s-au lovit de rivalitatea dintre Armata si Marina si de strategia gresita a armelor kamikadze, resursele insuficiente fiind indreptate catre proiectarea si realizarea unor “chestii” inumane si inutile. Se estimeaza ca daca Japonia ar mai fi avut doi ani la dispozitie ar fi reusit sa perfectioneze si sa produca sistemele descrise in articol, si asta fara suport german, doar prin inteligenta proprie! Si ma-ntreb, daca timpul ar fi tinut cu ei, oare soarta razboiului din Pacific s-ar fi schimbat? Ma-ntreb, oare rachetele antitanc, aer-sol, sol-aer, aeronavele cu reactie si altele ar fi putut aduce Japoniei un armistitiu in loc de capitulare? Probabil ca n-ar fi schimbat mare lucru, am vazut cum s-a terminat cu Germania care totusi a introdus in lupta “arme-minune”! Dar cu certitudine ar fi dat de gandit SUA si aliatilor prin numarul mare de victime pe care le-ar fi produs…Poate ca Enola Gay n-ar fi ajuns la Hiroshima daca Funryu 4 ar fi fost 100% operational, poate ca invazia Japoniei n-ar fi fost luata in considerare daca US Navy ar fi facut “cunostinta” cu Ke-Go ajunsa la maturitate. Poate, poate…

WW 

 

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia, Enciclopedia Libera, Internet.

wp.scn.ru

tanks45.tripod.com

sciencephoto.com

ram-home.com

albumwar2.com

quora.com

live.warthunder.com

carbinesforcollectors.com

lonesentry.com

forum.axishistory.com

nevingtonwarmuseum.com

simpleplanes.com

arawasi-wildeagles.blogspot.com

jproc.ca › rrp › rrp3 › lanc_crt1

navypedia.org

forum.warthunder.com

www3.plala.or.jp › 4-20

toyota-global.com

 

The post SÁGEŢILE IMPERIULUI 4 appeared first on Romania Military.

Armata italiana comanda Centauro 2

$
0
0

Potrivit unui comunicat de presă publicat la 30 decembrie, 2020, Secretariatul General al Apararii Italiene si al Directiei  pentru Armamente, Directorul General Locotenent Paolo Giovannini si Directorul Comercial al Consortiului Iveco – Oto Melara (CIO) Dr. Eng. Giovanni Luisi, au semnat un contract pentru achizitionarea a 86 de vehicule blindate pe roti 8×8 de tip Centauro II 120mm cu tot cu sprijin logistic integrat si echipamente, plus o optiune pentru 10 unitati suplimentare .

Alte 10 bucati au fost cumparate prin contractul semnat in iulie 2018, necesarul total al armatei italiene fiind de 150 de unitati.
Astfel se garanteaza stabilitatea „know-how”-ului strategic al industriei nationale de aparare si continuitatea productiei (termeni in mare parte necunoscuti pe malurile Dambovitei).
Centauro II este echipat cu o turela pentru trei oameni Hitfact II si foloseste a treia generatie de tunuri Oto Melara cal. 120mm/45 calibre lis (optional interschimbabil cu tun cal. 105mm/52 de calibre ghintuit), dotat cu frana de gura integrata si stabilizata pentru recul scazut precum si sistem de masurare a vitezei proiectilului la gura tevii.
Turela Hitfact II
Tunul este laudat ca oferind aceeasi putere de foc ca majoritatea tancurilor principale de lupta moderne, cu capacitatea de a trage toate munitii NATO APFSDS si MP (utilizare multipla) de ultima generatie.
Munitia penetranta APFSDS folosita poate penetra echivalentul a 600mm blindaj omogen laminat de la o distanta de pana la 3km la unghi nespecificat (probabil 0°) iar cea cal. 105mm poate strabate 480mm de blindaj omogen laminat de la o distanta de pana la 2km. Cu aceste date, nu sunt multe sanse de a perfora partea frontala a majoritatii tancurilor moderne aduse la un standard macar echivalent cu cel al anilor 1990 (poate mai putin Bizonul nostru, blindajul sau frontal fiind estimat pe la 580mm RHA echivalent), astfel ca termenul „vanator de tancuri” este mai mult unul comercial. Munitia este pastrata in compartiment separat cu protectie antifoc.
Se pare ca exista si un sistem de incarcare automata pentru tunul cal. 120mm, cu 6 lovituri gata de tragere si alte 6 in rezerva.
Schema dispunere echipaj, senzori si autoloader in turela
Ca armament secundar exista o mitraliera cal. 7,62mm coaxiala cu tunul. Pe plafonul turelei vehiculului poate fi instalata o statie usoara de arme teleoperata, HITROLE Light turret, care poate fi inarmata cu o mitraliera de 7,62 mm sau 12,7 mm, sau cu un lansator automat de grenade de 40mm. Alaturi de aceasta exista si o mitraliera cal. 7,62mm care poate fi operata manual de ochitor.
Echipamentul standard al Centauro II MGS include un sistem radio, interfon digital, sistem integrat de management al luptei (BMS) si JAMMER H3 anti-IED (dispozitiv exploziv improvizat)-uri controlate prin radio.
Schema aranjamentului turelei Hitfact II – vedere de deasupra
Turela Hitfact II este echipata cu optronica panoramica 10x Selex Atilla II de ultima generatie, incluzand vizor termic Erica-FF si telemetru laser, pentru comandant. Pentru ochitor este integrat sistem de vizor stabilizat pentru tragere Lothar SD, continand imagistica termica de generatia 3 tip Tilde-A si telemetru LASER, dar si un vizor optic redundant. Un ansamblu de sisteme de comunicatii (6 radiouri), informatii si sistem de comanda si control tip Oto Melara SICCONA (SIstema di Comando, COntrollio e Navigazione) asigura constientizarea situationala. Orientarea turelei si armamentului principal foloseste un ghidaj digital electric cu comenzi duplicate pentru ochitor si comandant, informatia fiind afisata pe ecrane de mari dimensiuni.
Ansamblul de sisteme instalate pe Centauro II
Comandantul dispune de noua periscoape optice in plafon pentru vizibilitatea la 360°. Sistemul de control al tragerii este dual si modular si are arhitectura automatizata cu calculator digital, un sistem de urmarire automata a tintelor, totul conectat la senzori meteo.
 Blindajul vehiculului este din aluminiu combinat cu un strat balistic compozit iar scaunele echipajului au protectie la mine.
Sasiul este derivat din cel cel al Freccia 8×8 dar are o noua coca blindata si un nou motor diesel, iar turela HitfactII poate fi utilizata si ca upgrade pentru platforma anterioara Centauro I.
Sisteme montate pe turela Hitfact
Versiunea anterioara a turelei, Hitfact, a fost adaptata si pentru folosirea tunului cal. 120mm/ 45 calibre, fiind folosita pe vehiculele livrate garzii regale a Omanului. Licenta turelei Hitfact a fost vanduta in 2008 celor de la Doosan DST din Coreea de Sud, fiind integrata in cal. 105mm pe prototipul unui tanc usor cu sasiul MLI-ului BMX K-21 dar si pe familia de vehicule blindate pe roti Black Fox. Aceeasi turela a mai fost propusa pentru o varianta de echipare a Marder.
Incheiem cu niste imagini mai de sezon:

 

Centauro 2 nu este la prima prezentare pe pagina noastra, bucurandu-se de atentie in repetate randuri. Insa nu este nici solutia miraculoasa de a inlocui tancurile, ci un compromis.

 

Marius Zgureanu

 

Surse:

Armyrecognition.com

Leonardo

The Assault Gun Rides Again!

 

Citeste si:

https://www.rumaniamilitary.ro/centauro-ii-mgs

https://www.rumaniamilitary.ro/centauro-2-gata-de-testare

https://www.rumaniamilitary.ro/sprijin-cu-foc-amx-10rcr

https://www.rumaniamilitary.ro/reinfiintati-arma-cavalerie-inlocuirea-tunului-antitanc-cal-100mm

https://www.rumaniamilitary.ro/tunul-pe-roti-o-clasa-de-vehicule-necesare

https://www.rumaniamilitary.ro/nexter-vextra

https://www.rumaniamilitary.ro/tunul-pe-roti-partea-a-ii-a

https://www.rumaniamilitary.ro/centauro-ii

 

The post Armata italiana comanda Centauro 2 appeared first on Romania Military.

Buletin naval. A murit artileria? (I)

$
0
0

A murit, deci, artileria? Păi hai să vedem ce mai avem astăzi în dotarea diferitelor forțe armate ale lumii occidentale și ce se prefigurează în viitor.

Sisteme CIWS (25 – 35 mm)

Primele sisteme CIWS – Close-in Weapon System au apărut ca urmare a proliferării rachetelor de croazieră navă-navă. Rezultatele spectaculoase ale celor din urmă în cadrul angajamentelor navale au relevat necesitatea unui sistem folosit pentru apărarea apropiată a navei, în cazul în care, sistemele antiaeriene, bazate la rândul lor pe rachete, nu reușeau să distrugă ținta.

În principiu, sistemele CIWS utilizează tunuri de tip Gatling cu o rată mare de foc (câteva mii de proiectile pe minut) și propriile sisteme de detecție și urmărire a țintei fiind capabile să angajeze ținta autonom, fără intervenția echipajului.

Mk-15 Phalanx / Centurion

Unul dintre cele mai cunoscute și mai răspândite sisteme navale pentru apărarea apropiată și imediată a navei este Phalanx. În varianta sa terestră, Phalanx este denumit Centurion și este utilizat împotriva rachetelor balistice sau de croazieră precum și a proiectilelor reactive nedirijate sau a proiectilelor de mortier.

Phalanx a intrat în serviciu în 1980 și, de atunci, a fost constant modernizat. Este un sistem autonom, care poate funcționa independent de senzorii navei și nici nu necesită penetrarea punții pentru instalare, ceea ce poate fi adeseori un avantaj, mai ales dacă senzorii principali ai navei sunt incapacitați în urma unui atac.

Mai jos, Centurion în acțiune în Irak.

Mk-15 Phalanx Block 1B este ultima variantă și cea mai performantă, care a beneficiat de numeroase îmbunătățiri, inclusiv la nivelul muniției, putând fi utilizată împotriva unui număr mai mare de ținte (sisteme aeriene fără pilot – UAS, bărci/vedete rapide), nu doar a rachetelor antinavă așa cum fusese gândită inițial. În plus, astăzi, muniția sistemului poate fi înlocuită în câteva minute, nu circa 30 de minute, cât dura la început. Mai jos, o schiță a Phalanx, preluată de pe NavyLookout.com.

artilerie ciws phalanx

În ciuda faptului că mulți pasionați ai domeniului îl dau ca dispărut din dotarea navelor de luptă moderne, sistemul Mk-15 Phalanx va mai fi folosit câțiva ani de acum încolo, fiind prevăzut în dotarea unor nave de luptă ce urmează a intra în serviciu (Type 26, Hunter sau Maya), fără a include aici numeroasele nave deja echipate cu Phalanx și care mai au mulți ani până la retragere și casare.

Relativ recent a apărut și o versiune ce utilizează 11 rachete RAM în locul tunului M61 Vulcan – SeaRam iar cei de la Raytheon se gândesc să alăture și un sistem cu energie dirijată tunului Gatling de 20 mm.

Conform celor de la The Drive, care la rândul lor au verificat mai multe surse, rata de succes a Centurion este undeva între 60 și 80%. Principala deosebire dintre Phalanx și Centurion este dată de muniția folosită. Încheiem cu încă două clipuri cu Centurion în acțiune în Irak. 

Sunetul mașinăriei este fascinant! 🙂

Mk-15 Phalanx este un sistem pe care mi-aș dori să-l văd și în dotarea Forțelor Navale Române care în acest moment încă mai operează bătrânul AK-630. Sistemul ar fi, în opinia mea, foarte potrivit atât pentru navele combatante (fregate, corvete) cât și pentru cele necombatante (logistice, hidrografice etc) asigurând ultima redută de apărare a combatanților sau singura apărare a necombantaților alături de contramăsurile care n-ar trebui să lipsească de pe niciunele.

Evident, sistemul are și dezavantaje, cel mai important fiind raza relativ limitată de acțiune care ar permite resturilor țintei distruse să lovească nava. Totuși, cred că este preferabil să fii lovit de resturi decât de racheta întreagă. Personal, recunosc că, pentru această propunere, am fost inspirat de modelul marinei britanice, un important utilizator de Phalanx, atât în prezent cât și în viitor.

Rheinmetall Oerlikon Millenium

Tunul de 35 mm al celor de la Rheinmetall nu este unul de tip Gatling (este de tip revolver), fiind mai degrabă, conceptual vorbind, în zona tunului Bofors de 40 mm al celor de la BAE Systems (despre care voi discuta în partea a II-a). Rata de foc este mai redusă prin comparație cu un Gatling, însă muniția este programabilă.

artilerie ciws phalanx

Mecanismul de tip revolver al tunului Oerlikon de 35 mm Sursa foto: http://www.navweaps.com/

În final, scopul său este tot apărarea apropiată (CIWS), doar că și-a găsit muuult mai puțini clienți decât Phalanx. Versiunea terestră, Skyguard, a beneficiat de mai multă atenție cu ocazia atacului iranian asupra rafinăriei Aramco. Între timp, saudiții ar fi achiziționat ultima versiune a sistemului, Skyguard 3. Un astfel de sistem a fost vândut în 2019 unui client rămas anonim cu 210 milioane Euro. Un sistem similar este folosit și de armata germană în Afganistan și, probabil că, ar fi util și pentru protecția bazelor noastre aeriene, alături de alte sisteme, mă gândesc cel mai mult la Mihail Kogălniceanu.

Un video de prezentare al unei dezvoltări a Skyguard, Skynex.

Noi încă mai folosim tunuri Oerlikon de 35 mm, pe care le-am dislocat și în Polonia:

Iar Rheinmetall încă mai are la vânzare Oerlikon Skyguard® 3 Air Defence System despre care puteți citi mai multe aici.

Viitorul sistemelor CIWS

Aici intrăm în zona sistemelor cu energie dirijată. Americanii, de exemplu, au mai multe programe:

  • Solid State Laser Technology Maturation (SSL-TM);
  • Optical Dazzling Interdictor, Navy (ODIN);
  • Surface Navy Laser Weapon System (SNLWS) Increment 1, cunoscut și ca High-Energy Laser with Integrated
  • Optical dazzler and Surveillance (HELIOS); și
  • High Energy Laser Counter-ASCM Program (HELCAP).

Europenii au început și ei să arate interes pentru acest tip de arme.

Principala problemă pe care aceste sisteme o ridică este aceea că necesită energie electrică și capacitate suplimentară de răcire. Până acum, americanii le-au integrat pe nave cu un excendent de energie electrică, așa cum au fost cele amfibii (USS Ponce, USS Portland). HELIOS urmează a fi instalat pe un distrugător Arleigh Burke în curând.

Chiar dacă pare că armele cu energie dirijată vor lua locul clasicelor tunuri, eu cred că acest lucru nu se va întâmpla prea curând. Laserele actuale pot distruge sisteme aeriene fără pilot dar sunt încă departe de momentul la care vor fi capabile să distrugă o rachetă anti-navă.

În plus, actualele nave nu au suficiente rezerve de putere electrică și capacitate de răcire astfel încât să opereze un laser de mare putere la întreaga sa capacitate. Probabil că nava ideală pentru integrarea și operarea sistemelor cu energie dirijată este dotată cu sistemul de propulsie al Zumwalt, un sistem pe care probabil că-l vom vedea pe viitoarele nave de suprafață care vor înlocui crucișătoarele de clasă Ticonderoga și distrugătoarele de clasă Arleigh Burke. Pe scurt, vorbim de decada următoare.

Laserul este afectat de condițiile meteo și, probabil, oamenii de știință au început deja să lucreze la contramăsuri…

Va urma (în partea a II-a, voi prezenta sisteme artileristice de 40, 57 și 76 mm)

Nicolae

 

P.S. Nu sunt artilerist, așa că vă rog să iertați și să corectați eventualele greșeli.

P.P.S. Rolul acestei serii de articole este de a prezenta opțiunile din piață și câteva din sistemele ce se prefigurează a fi utilizate în viitor.

The post Buletin naval. A murit artileria? (I) appeared first on Romania Military.

1B75 Penicilin

$
0
0

Este un complex de cercetare in serviciul artileriei ruse. Actioneaza ca un radar de artilerie si are ca scop descoperirea pozitilor mortierelor inamice ca si a lansatoarelor de rachete sol-sol sau altor tipuri de lansatoare a proiectilelor sol-sol.

Doar ca spre deosebire de un radar de artilerie clasic, “penicilina” ruseasca nu prea poate fi deloc bruiata pentru ca foloseste pentru descoperirea proiectilelor aflate in zbor senzori pasivi in infrarosu si acustici.

Astfel ca proiectilul este descoperit pe baza zgomotului pe care-l face si dupa semnatura sa in IR, cunoscandu-se faptul ca un poiectil de artilerie (clasica sau reactiva) se incalzeste destul de mult atat la lansare cat si in timpul zborului prin frecarea cu aerul.

Raza este de maximum 25km, dar poate indica tintele catre propria artilerie pana la o distanta de 40km. In doar 5 secunde de la detectarea proiectilelor, locatia lansatorului apare pe harta digitala a unitatii ruse de artilerie si poate fi deschis focul la contra-baterie.

1B75 Penicilin a inceput sa intre in dotarea unitatilor rusesti in 2020.

Totul are la baza un camion Kamaz 8×8 si un catarg telescopic cu senzori in varf, sistemul avand o mobilitate foarte buna.

Avantajul unui astfel de sistem este in primul faptul ca functioneaza pasiv, nimeni nu stie ca este acolo, nu emite absolut nimic, nu-l poti nici bruia, nici lua la ochi cu vreo racheta anti-radiatie si, presupunem noi, ca in caz de conflict va fi mascat prin padurici, pe dupa obstacole, doar o parte a catargului telescopic fiind ridicat. Foarte greu de vazut si mai greu de combatut.

GeorgeGMT

The post 1B75 Penicilin appeared first on Romania Military.

Elementele primului sistem HIMARS au ajuns în România

$
0
0

Portul Constanta

Principalele echipamente ale primului Sistem Lansator Multiplu de Rachete cu bătaie mare – HIMARS care va intra în dotarea Armatei României au sosit sâmbătă, 20 februarie, în Portul Constanța.

Echipamentele și materialele aferente vor fi transportate la sediul Batalionului 81 Rachete Operativ Tactice „Maior Gheorghe Șonțu” din Focșani, prima unitate a Forțelor Terestre Române care va avea în dotare acest sistem. De altfel, în cadrul batalionului se va desfășura, în perioada următoare, testarea de acceptanță și recepție a tehnicii militare.

Transportarea elementelor sistemului se va realiza cu mijloace terestre contractate și coordonate de structuri specializate ale Statelor Unite ale Americii și MApN.

Plecarea HIMARS din SUA – foto SUA

* * *

Achiziționarea sistemului HIMARS (High Mobility Artillery Rocket System) a fost stabilită prin Legea numărul 46/2018 pentru realizarea „Capabilității de sprijin de foc indirect” aferentă programului de înzestrare „Sistem Lansator Multiplu de Rachete cu bătaie mare” – HIMARS.

Documentul prevede achiziţionarea a trei sisteme cu câte 18 instalaţii de lansare fiecare, incluzând, dar fără a se limita la acestea, muniţia, elemente de comandă control, senzori, suport logistic, mentenanţa, echipamente criptografice şi cu regim special, precum şi a serviciului de instruire a personalului la toate nivelurile necesare.

Pentru România, realizarea capabilităţii de sprijin de foc indirect constituie interes esenţial de securitate şi contribuie în mod semnificativ atât la consolidarea parteneriatului strategic cu Statele Unite ale Americii, cât şi la îndeplinirea angajamentelor asumate de țara noastră în cadrul NATO.

Având în vedere diversitatea situaţiilor în care Armata României trebuie să participe cu trupe, atât pe teritoriul naţional, cât mai ales în afara acestuia, se impune dotarea structurilor aparţinând Statului Major al Forţelor Terestre cu mijloace de sprijin performante, care să prezinte capabilităţi sporite, specifice atât războiului clasic, cât şi războiului neconvenţional. Sistemul lansator multiplu de rachete cu bătaie mare este capabil să asigure sprijinul de luptă, atât pe timpul participării forţelor la acţiuni militare cât şi în cadrul procesului de instruire.

Sistemele de lansatoare multiple de rachete, parte importantă a sistemului de artilerie terestră, vor acţiona independent sau integrat cu celelalte sisteme pentru îndeplinirea misiunilor. Datorită caracterului de interoperabilitate, sistemele lansatoare multiple de rachete pot fi puse la dispoziţia NATO, în vederea îndeplinirii angajamentelor asumate de România în cadrul Alianţei şi a iniţiativelor regionale.

Sistemul HIMARS și-a dovedit maturitatea operațională în conflicte reale, fiind testat pe timpul operațiilor militare.

MApN – Biroul presăGalerie fotoVideo

The post Elementele primului sistem HIMARS au ajuns în România appeared first on Romania Military.


Buletin naval. A murit artileria? (II)

$
0
0

În partea a II-a din serie voi face o trecere în revistă a tunurilor navale în calibrul 40 mm, 57 mm și 76 mm. Primele două sunt un produs Bofors, actualmente BAE Systems și, de ceva timp, au început să muște din piața celebrului Oto Melara (astăzi Leonardo) de 76 mm.

BAE Systems Bofors 40mm Mk 4

Tunurile Bofors de 40 mm sunt arme cu state vechi fiind folosite încă din cel de-al Doilea Război Mondial, în principal în rol antiaerian. Navele britanice încă mai erau echipate cu aceste tunuri și în timpul războiului din Falklands.

Personal, acest tip de tun mi-a atras atenția atunci când am văzut că va echipa noile “fregate” de patrulare de clasă Type 31. Vor fi instalate două turele, una la pupa, pe hangar și una la prova, în fața comenzii. Finlandezii au adoptat și ei acest tun pe navele clasei Hamina pentru înlocuirea celui de 57 mm. Motivul finlandezilor n-a avut de-a face cu performanțele tunului de 57 mm, pur și simplu aveau nevoie de un tun mai ușor pentru a echilibra nava care, în urma modernizării, a devenit prea grea deasupra punții (eng. top heavy), afectând centrul de greutate.

Tunul de 40 mm al celor de la BAE Systems este amplasat într-o turelă care nu penetrează puntea și la care s-a lucrat la reducerea semnăturii radar. Ca dimensiuni generale, turela se poate înscrie într-un cub de 2,3 m cu 2,2 m și 2 m înălțime, evident fără tun. Greutatea este de aproximativ 2,3 tone, fără muniție. Elevația tunului este de la -20 până la 80 de grade. Toate aceste caracteristici generale dau multă versatilitate sistemului ce poate fi utilizat ca artilerie principală pentru navele mici și ca artilerie secundară pe navele mai mari, chiar și în rol CIWS (Close In Weapon System).

Tunul este un Bofors de 40 mm, lung de 70 de calibre, capabil de 300 de lovituri pe minut la o distanță maximă de 12.500 m. În jur de 100 de lovituri sunt disponibile în turelă, gata de tragere, dar după epuizarea lor, poate fi reîncărcat. Durata de viață a țevii este estimată la circa 5000 de lovituri.

În varianta sa sofisticată, sistemul poate folosi muniții inteligente, programabile, ghidate cu ajutorul unui radar și al unei camere TV instalate în zona țevii. Sistemul poate folosi alternativ oricare din cele trei tipuri de muniție în funcție de ținta vizată. În această configurație, sistemul are o rată de succes ridicată fiind capabil să distrugă o gamă largă de amenințări, de la bărcile de mare viteză până la rachetele anti-navă.

Prin comparație cu Phalanx, sistemul britanic poate livra muniții inteligente, mai departe și, cel puțin teoretic, cu o excelentă rată de succes.

Mai multe informații despre ceea ce britanicii denumesc muniția 3P (Orka) ce poate fi folosită atât de tunurile de 40 mm cât și de cele de 57 mm găsiți aici.

BAE Systems Bofors Mk 110 Mod 0

Tunul de 57 mm al celor de la BAE are și el numeroși clienți internaționali, fiind instalat pe mai multe tipuri de nave (fregatele de clasă Halifax, cuterele US Coast Guard, LCS etc).

Spre deosebire de tunul de 40 mm, cel de 57 mm penetrează puntea, spațiul necesar fiind totuși foarte limitat, ceea ce permite instalarea sistemului pe nave cu un deplasament de la 150 tone în sus (după cum spuneam mai sus, sistemul era instalat pe vedetele rapide purtătoare de rachete de clasă Hamina).

Și turela tunului de 57 mm a beneficiat de măsuri având ca obiect reducerea semnăturii radar. Greutatea sistemului este de aproximativ 6,8 tone, fără muniție. Cu tot cu cele 1.000 de proiectile de rezervă, greutatea sistemului ajunge la aproximativ 14 tone. Elevația tunului este de la -10 până la 77 de grade ceea ce facilitează utilizarea sa în rol antiaerian. Sistemul este folosit îndeosebi ca principala gură de foc și va fi instalat și pe viitoarele fregate americane de clasă Constellation.

Tunul Bofors de 57 mm este capabil de 220 de lovituri pe minut la o distanță maximă de  17.000 m. 120 de lovituri sunt disponibile în turelă, gata de tragere, iar după epuizarea lor, sistemul poate fi reîncărcat în 3 – 5 minute de trei membri ai echipajului. Durata de viață a țevii răcite cu aer este de peste 4000 până la 5300 de lovituri.

Așa cum spuneam mai sus, și acest sistem poate folosi muniția Orka. Pentru urmărirea și ghidarea muniției trase, sistemul folosește un radar amplasat deasupra țevii.

Un astfel de sistem costă aproximativ 7,5 milioane USD. Mai multe detalii în clipul de mai jos.

Modul în care funcționează muniția Orka poate fi vizionat mai jos:

Oto Melara 76/62 Super Rapid (SR)

Oto Melara 76 mm: probabil cel mai vândut tun naval din ultimii 50 de ani! 🙂 Recunosc, m-am gândit la reclama de la Carlsberg.

Cel mai greu dintre tunurile navale ușoare, sistemul italian cântărește 7,9 tone gol iar elevația este de la -15 grade până la +85 grade, ceea ce acoperă o gamă largă de misiuni. Turela penetrează puntea, o privire scurtă aruncată unui sistem arătându-ne că sub turelă mai este necesară încă o punte pentru a găzdui sistemul. Pentru cei cu mai puțin spațiu la dispoziție există opțiunea Sovraponte („over deck”) care nu penetrează puntea, este mai ușoară cu 30 – 40% dar are doar 76 de proiectile gata de tragere.

Tunul are calibrul 76,2 mm, lungimea țevii este de 62 de calibre iar versiunea Super Rapid, produsă începând cu 1988, are o rată de foc de până la 120 de proiectile pe minut, tunul fiind răcit cu apă. Turela are caracteristici stealth, așa cum pare să fie la modă zilele astea și conține 85 de proiectile gata de tragere (versiunea Super Rapid).

Sistemul a fost modernizat constant de italieni, de la sistemul de control al focului până la munițiile folosite, inteligente bineînțeles.

Modernizat cu sistemul Strales care folosește un radar integrat în turelă și muniția ghidată DART, tunul poate fi folosit cu succes în rol de CIWS fiind capabil, conform unora din sursele lecturate, să doboare rachete anti-navă subsonice. În acest rol, Oto Melara are o rază de acțiune eficace de până la 8000 m, ceea ce nu e deloc puțin.

Muniția DART părăsește țeava tunului cu o viteză de 1200 m/s ceea ce-i permite să străbată 5 km în numai 5 secunde fiind totodată capabilă de manevre de până la 40 de G-uri. Capul de luptă are 2,5 kg cu bile de tungsten și are focos de proximitate.

După cum spuneam mai sus, pentru ghidaj folosește un radar instalat în turelă și o legătură de date.

Nu mai puțin de șase tipuri de muniție sunt oferite de italieni: explozive, perforante, anti-rachetă, DART și VULCANO. Cu ultima, raza de acțiune a sistemului crește la 40 km, proiectilele de 5 kg fiind ghidate inerțial și GPS și senzor IR pentru identificarea țintei. Toate aceste caracteristici fac sistemul eficient și pentru sprijinul cu foc al trupelor de pe țărm.

Teste cu DART în clipul de mai jos:

Unele concluzii

Ca să ne facem o idee despre cum funcționează la nivel practic un sistem artileristic cu muniții ghidate vă invit să urmăriți clipul de mai jos, care ne demonstrează opțiunile aflate la îndemâna comandanților unei nave dotate cu așa ceva. În opinia mea, cele cuprinse în acest clip sunt aplicabile tuturor sistemelor artileristice prezentate în acest articol, cu excepția atacului țintelor terestre, sistemele de 40 și 57 mm fiind centrate pe înlăturarea amenințărilor aeriene și a celor ușoare de suprafață, în timp ce varietatea munițiilor disponibile și calibrul superior permit sistemului de 76 mm și angajarea eficientă a țintelor terestre.

Prin presa de specialitate au fost făcute mai multe comparații între sistemul de 57 mm și cel de 76 mm, unul din argumentele prezentate în favoarea celui de 57 mm fiind capacitatea sa de a pune mai multă muniție pe țintă într-un timp dat datorită ratei de foc superioare precum și posibilitatea de a ambarca mai multă muniție decât în cazul celui de 76 mm.

Evident, alegerea unui sistem sau a altuia ar trebui să țină cont de dimensiunile și misiunile avute în vedere pentru nava pe care sistemul artileristic urmează a fi instalat, inclusiv de scopurile și doctrina statului respectiv (defensivă/ofensivă). De pildă, în opinia mea, având în vedere cele expuse mai sus, o marină ca a noastră ar trebui să utilizeze sistemele de 57 mm pentru corvete și navele purtătoare de rachete (fiind vizat un rol preponderent antiaerian pentru aceste sisteme) și sistemele de 127 mm (unul din subiectele articolului următor) pentru fregate, renunțând la calibrul 76 mm. Practic, pe fregate, artileria principală ar fi reprezentată de un tun de 127 mm complementat de două sisteme cu tunuri de 40 mm ca artilerie secundară, inclusiv CIWS.

Sistemul de 40 mm ar putea fi folosit de dragoare, navele auxiliare, logistice precum și de celelalte nave ale flotei în rol de CIWS. De altfel, sistemul de 40 mm prezentat în acest articol a fost ales pentru a echipa vânătoarele de mine construite pentru Belgia și Olanda. Viitoarele fregate de clasă Constellation și cele britanice Type 31 vor folosi tunurile de 57 mm ca artilerie principală în timp ce nava britanică folosește și două sisteme de 40 mm în rol CIWS, înlocuind sistemul Phalanx utilizat pe scară largă de marina britanică.

Voi ce părere aveți, cum ați organiza viitorul artileriei navale în Forțele Navale Române? Argumentat, bineînțeles!

Va urma (în Partea a III-a. Tunurile navale de 127 mm/155 mm. Tunurile electromagnetice)

Nicolae

The post Buletin naval. A murit artileria? (II) appeared first on Romania Military.

Exercițiul RAPID FALCON II la Constanța

$
0
0

 

Exercițiul RAPID FALCON II, a avut loc sâmbătă, 10 aprilie, în Baza 57 Aeriană „Mihail Kogălniceanu”, cu participarea unor structuri de artilerie aparținând Statului Major al Forțelor Terestre și ale forțelor militare americane dislocate în Europa.

Forțele militare americane au participat cu două sisteme mobile de artilerie – HIMARS din cadrul Brigăzii 41 Artilerie Terestră dislocată în garnizoana Grafenwoehr din Germania.

La activitate a participat personal din cadrul Statului Major al Apărării, Statului Major al Forțelor Terestre și militari artileriști de la Brigada 8 Rachete Operativ Tactice „Alexandru Ioan Cuza” din garnizoana Focșani.

Scopul activității a fost dezvoltarea și consolidarea cooperării militare dintre Forțele Terestre ale României și cele ale Statelor Unite ale Americii. În același timp, activitatea a reconfirmat nevoia de interoperabilitate consolidată și nivelul superior de instruire dintre militarii români și americani, atât în cadru bilateral, cât și aliat.

Exercițiul a fost organizat cu respectarea tuturor normelor și măsurilor privind prevenirea și limitarea răspândirii noului coronavirus impuse de autorități la nivel central și local.

MApN – Biroul presă

MApN – Galerie foto de Cristian Dobre

The post Exercițiul RAPID FALCON II la Constanța appeared first on Romania Military.

Elbit Iron Sting

$
0
0

adica mai explicit, lovitura de aruncator cal.120mm ghidata LASER si GPS a celor de la Elbit Systems tocmai si-a incheiat testele in poligon.

Seria de teste a fost efectuata folosind doua sisteme de mortier „Cardom” in retea dezvoltate de Elbit: un sistem „Cardom”, montat pe un APC M113 si un sistem „Cardom Spear”, montat pe un Hummer 4X4.

Direct din catalogul producatorului:

  • Range 1-12km (depending on the mortar system)
  • Accuracy CEP 50% : GPS < 10m ; SAL <1 m Guidance GPS/IMU+SAL
  • Seeker/Sensor Stiff neck CMOS dual mode
  • Hit angle 50-75 deg
  • Warhead 10.8 kg (fragmentation/penetration)
  • Length 950mm 

Iron Sting Guided Mortar Munition poate fi tras catre tinte aflate la distante de 1-12 km, in functie de teava mortierului. Are trei moduri de operare: GPS/IMU, SAL+GPS/IMU și SAL+IMU.

Elbit Systems / Iron Sting fired from CARDOM – YouTube

Iron Sting dispune de un senzor laser de tip seeker capabil sa functioneze cu puls standard (NATO STANAG 3722) si o dioda laser CW codificata (usoara si ieftina, potrivita pentru drone mici si UAS). Focosul este capabil sa strapunga betonul dublu armat (RDC) cu un efect de explozie si fragmentare. Bomba de aruncator dispune de un focos multi-mod cu moduri de operare Point Detonation Detonation Delay (PDD) si senzor de proximitate (PRX).

Timpul de pregatire a misiunii de tragere este de 15 secunde si nu sunt necesare date meteorologice.

Nu in ultimul rand, Elbit ofera si kit-uri de conversie a munitiei existente:  Laser and GPS-Guided Mortar Kit (LG2MK), vizibile pe ultima pagina a catalogului. 

Il asteptam si pe Pirandele autohtone…

 

Incheiem cu un filmulet despre Elbit GMM120:

Elbit Systems / GMM 120 – YouTube

 

Marius Zgureanu

The post Elbit Iron Sting appeared first on Romania Military.

Oerlikon Skynex

$
0
0

MApN s-a hotarat in sfarsit sa modernizeze cele 72 sisteme de tunuri binate Oerlikon GDF-003 pentru capacitati C-RAM…

program de modernizare Oerlikon GDF-003 armata romanaOerlikon Twin Gun GDF-009 TREO – cel mai modern standard

Oerlikon tocmai a prezentat o evolutie a ultimei variante de produs, Skynex, care contine urmatoarele elemente:

  • nod de control si comanda Oerlikon Skynex, unitate multi-senzor (MSU) cu radare multimodale cu scanare electronica (AMMR) AESA: Oerlikon X-TAR 3D; 4x tunuri:  Mk3 cal. 35mm sau Oerlikon Twin Gun GDF009 TREO (cu radar de tragere integrat, alaturi de bila electro-optica); si / sau tunuri laser Oerlikon (HEL); 4x lansatoare de rachete C-PGM & C-RAM (SkyNight) cu eficacitate de pana la 6km contra tintelor cu carcasa dura respectiv 10km contra tintelor neprotejate;
  • Sisteme de bruiaj: GPS, radar, avertizor de iluminare LASER, detectoare cu emitatori pasivi;

Omitand tunurile revolver Skyshield, cate 4 pentru o baterie, si care sunt de factura mai recenta decat ale noastre (GDF-003 autohtone necesitand automatizare, capacitati AHEAD si radar de tragere), solutia de descoperire a tintelor (X-TAR3D in locul actualului X-TAR2D) si centrul de comanda sunt similare cu ce am putea obtine si noi prin modernizare, Si rachetele, cui le lasam?

O alta intrebare… daca cele 72 de sisteme artileristice GDF-003 pot fi impartite cate 3 sau 4 / baterie, rezultand un total de 18 la 24 de baterii, sunt ele suficiente pentru necesitatile noastre (facand abstractie de SPAAG Gepard mobile)?

Actualmente, sunt cate doua sisteme artileristice la un radar de descoperire + TCP Shorar.

Sau e nevoie de guri de foc suplimentare, eventual reluand ideile programului „Viforul” pentru o parte dintre gurile de foc cal. 30mm sau 57mm?

 

Marius Zgureanu

 

Articole pe tema similara:

Oerlikon GDF-35 la lucru… variante

Millenium by Lockheed Martin 

Cele zece… 

O noua abordare pentru gap-filler?

Polonia-vrea-sa-achizitioneze-sisteme-aa-cu-raza-scurta-poprad

Solutii-autopropulsate-pentru-sistemele-aa-viforul

Alegerea-corecta-sistemul-antiaerian-marksman-versus-ghepard

Integrarea-rachetelor-sol-aer-cu-bataie-apropiata-cu-tunurile-antiaeriene-de-calibru-mic-o-cale-de-crestere-a-eficacitatii

Shorad-sau-vshorad

Vshorad-shorad-vs-manpad

Noua ce ne lipseste?

145mm-un-calibru-demodat

Sosna-vs-crotale

Zsu-57-2-terminator

S-60/ 57mm loveste din nou
Artileria autopropulsata – cea antiaeriana
M53/59 Praha
Oto Melara cal.76mm va inlocui cal. 57mm in flota americana?
Turele usoare – calibre medii
Tun cal.20mm suficient pe elicopterele de atac?
Noul tun CTA calibrul 40mm intra in productie
EAPS-ID cal.50mm
Modernizari ale armamentului existent, solutii stop gap
Modernizari ale armamentului existent, solutii stop gap (II)

57mm-o-data-de-doua-ori-adjudecat

K-30-Biho-8×8

Rws-xtr-101-si-xtr-102

Skyranger pe Piranha IIIC

The post Oerlikon Skynex appeared first on Romania Military.

130mm rusesc in noua versiune

$
0
0

Este vorba despre A-192M destinat artileriei navale, rusii incapatanandu-se sa foloseasca acest calibru inclusiv la bateriile de coasta…

Prototipul turelei a sistemului de artilerie A-192M pe platforma de test

Noul sistem rusesc de artilerie cu turela navalizata A-192M de calibrul 130 mm a fost declarat matur si gata pentru productia de serie dupa mai multi ani de testare. A192M consta din tunul cal.130mm cu tragere rapida, sistemul modular de alimentare automata cu munitie si carcasa exterioara din otel cu unghiuri de reducere a semnaturii radar. Sistemul poate fi integrat pe nave de cel putin 2000 de tone, iar rezerva de munitie este de 478 proiectile care pot fi trase cu cadente de pana la 30 de lovituri pe minut la elevatii intre -12° si +75°. Pot fi atinse tinte maritime la distante de pana la 23km si pe sol pana la 18km. Munitia are o masa totala de 52,8kg iar proiectilul 33,4kg.

Amiralul Gorshkov cu sistemul de artilerie A-192M-5P-10 Armat – Puma

Primele doua sisteme au fost  instalate pe doua fregate multirol tip 22350, purtatoare de rachete: „Amiralul Gorshkov” si „Amiralul Kasatonov”. Planul este de a produce 8 nave de acest tip, 6 nave fiind deja in diferite stadii de constructie. Cele mai avansate in constructie sunt navele „Amiral Yumasiev” si „Amiral Spiridonov”.

Santierele Arsenal din Sankt Petersburg au contract pentru 3 sisteme A-192M in productie de serie, in afara de turela prototip si primele 2 turele deja montate.

Sistemul de baterie de coasta artileristica ruseasca

Turelele din seria A-192-5P-10 Puma au o greutate standard de aproximativ 25 t, avand un sistem de ghidare a tragerii cu camera TV si capacitatea de a urmari simultan 4 tinte, selectand si angajand automat cele 2 considerate cele mai periculoase. La acest sistem A192 se lucreaza inca de la mijlocul anilor 1990, iar macheta versiunii actuale A192M a fost prezentata in 2011, in 2012 fiind luata decizia modernizarii sub denumirea Armat iar din 2017 a intrat in teste.

 

Cand ma gandesc ca aveam si noi candva in dotare calibrul 130mm…

 

Cel mai recent model al nostru – tunul A412 de calibrul 130 mm/58 calibre Model 1982 (fabricat la Arsenal Resita intre 1982-1989 sub licenta Norinco Type 59-1) – echipa in 1985 un divizion din regimentul de artilerie la toate cele patru armate dar si brigada artilerie-tunuri din rezerva general-strategica. Dupa revolutie, tunurile Model 1982 au fost în dotarea a doua divizioane din brigada de artilerie la nivel corp de armata alaturi de obuzierele cal. 152mm, cele 75 de exemplare fiind apoi retrase in rezerva, dintre care 72 fiind de vanzare incepand cu 2013. Romania a si exportat tunuri cal. 130 mm: 8 bucati in Bosnia si Hertegovina in 1998, 12 bucati in Camerun in 1992, alte 12 in Guinea in anul 2000 si 4 in Nigeria in 1992.

A412 este inca piesa de artilerie cu cea mai mare bataie din dotarea artileriei romane si este versiunea mai usoara cu 2,5 tone (doar 6,3 tone) a sovieticului M-46 Model 1954 pe afet D-20. Sarbii, israelienii si olandezii au oferit kit-uri de conversie a acestuia la calibrul 152mm sau 155mm/L45. A412 era compatibil cu instalarea pe sisteme autopropulsate de tip ATROM, pentru care exista si solutie de schimbare ulterioara a calibrului la 155mm/L45mm, concretizata in M-46S din partea celor de la Soltam Systems Ltd.

Upgrade M46 / 82

 

Pana la sfarsitul anilor 1970, Type 59-1 a detinut recorduri la distanta de tragere, fiind unul dintre cele ai performante la nivel mondial si putea atinge cu proiectile speciale Base Bleed si Rocket Extended Range distante de pana la 37km. In plus, are calitati antitanc deosebite, fiind capabil sa traga eficace cu proiectil perforant pana la distante de 4 km. Viteza initiala la gura tevii era de 930m/s, putand arunca un proiectil exploziv de 33kg la distante de pana la 27,49km. Din M-46 rusii au obtinut varianta navalizata numita AK-130.

Finlandezii au cumparat 166 de tunuri M-46 de la Germania reunificata in 1993 pentru a competa lotul initial de 20 de bucati luate din URSS in anii 1960, continuand sa pastreze active 36 de tunuri pana in 2019

Sa nu uitam si de un alt pretendent la acest rol, in acelasi calibru, si anume KS-30, concepute initial pentru antiaeriana dar folosite de Romania ca artilerie de coasta pana in anii 1990 si, posibil, tinute inca in rezerva. Diferenta majora era folosirea munitiei neacuplate dar cu incarcatura de aruncare fixa, incompatibila cu AK-130.

KS-30

KS-30 avea o cadenta maxima de 10-12 lovituri pe minut (asistare la incarcare cu autoimpingator si programator automat de focoase de tip PUAZO-30), cu o viteza la gura tevii de 1030m/s si o distanta maxima de tragere similara, de 27km. Tragerea celor 2 baterii romanesti a cate 4 tunuri era ghidata de TLAC –Telemetru Laser pentru Artileria de Coasta, fabricat in numar mic la sfarsitul anilor 1980. Munitia pentru acest tun a fost asimilata in fabricatie la UM. Tohan.

 

Echivalentul modern al A-130 pe standard NATO este versiunea navala Oto Melara 127/64 Lightweight (LW), capabil sa loveasca la 30km si pana la 120km cu munitie speciala reactiva de tip Vulcano.

 

Din pacate, noi am taiat cu spor din mai toate calibrele dupa 1990! Iata si o mica lista cu ce s-a taiat din gurile de foc ale artileriei armatei romane dupa 1989, lista extrasa din lucrarea „Tunurile Resitei„:

Se observa ca au taiat si aproximativ 200 de APR-21 si APR-40!

In ultimii 30 de ani MApN nu a adaugat nimic nou in inzestrare, dar au retras 76mm (M82), 130mm (M85), autopropulsatele Gvozdika/Model1989 si tunurile M-30 cal.122mm si gurile de foc cal. 98/100mm (M 1993), ramand doar cu supravietuitorii M81 cal. 152mm si probabil M85.

 

Marius Zgureanu

 

Surse:

https://www.altair.com.pl/news/view?news_id=33099

Brigada 8 ROT – Gurile de foc de artilerie din perioada… | Facebook

Tunurile de coasta mai raman putin – TehnoMil | TehnoMil

Societatea Uzina Mecanica Plopeni SA » Produse militare (ump.ro)

https://rft.forter.ro/biblioteca-virtuala/19326/tunurile-re%c5%9fi%c5%a3ei

„Enciclopedia artileriei române”, de col.prof.univ.dr. Adrian STROEA, col. (r.) Marin GHINOIU, col. Gheorghe BĂJENARU, lt.-col. Florin BARBU, dr. Olga DĂNILĂ, http://www.rft.forter.ro/_wsn/01_biblioteca/pdf/c-010.pdf

 

Articole pe teme similare:

M-46, 130 mm, tunul cu cea mai mare bătaie din lume (peste 30 km)

Si totusi cal. 122mm in artilerie e mort? 

In artilerie calibrul si distanta nu sunt totul… 

Obuzierul Samsung Techwin EVO-105

tunul ks 30 | RomaniaMilitary (wordpress.com)

Elbit Iron Sting – Romania Military

The post 130mm rusesc in noua versiune appeared first on Romania Military.

Viewing all 213 articles
Browse latest View live